Lumină | Obscuristyst

Perfecți şi uşor prostuți

Obscuristyst — Thu, 27 Oct 2016 09:15:13 +0000

M-am întrebat astăzi de ce oare avem în noi şi lumină şi întuneric. Dacă venim din lumină, de ce a lăsat bunul Dumnezeu şi antonimul luminii să se manifeste?
Adică… să fim serioşi! Voi chiar credeți că Adam şi Eva muşcau din mărul delicios, încurajați perfid şi persuasiv de şarpe şi Dumnezeu n-a ştiut? Sau poate credeți că n-a fost atent? Sau nu a văzut? Sau era aşa… ocupat ca noi?
Nu, nu, nu! Dumnezeu le ştie pe toate, mereu. Nu mişcă firul ierbii fără ca El să îl vadă. Nu creşte spicul de grâu fără voia sa! El a ştiut, prin urmare, că Eva şi Adam voi greşi. Şi i-a lăsat să greşească.
Acum am înțeles de ce! Pentru că dacă nu am fi imperfecți, nu am înțelege Perfecțiunea! Nu am avea termen de comparație. In loc să avem plus şi minus, am fi mereu pe zero. Neutri. Perfecți şi neutri.
Nu am înțelege lumina pentru că nu ar exista întunericul. Nu am fi emoționați de bunătate şi frumusețe, pentru că nu am percepe „dimensiunea” răului şi a urâtului.
Am fi cei mai neutri îngeri perfecți, inconştienți de perfecțiunea noastră şi de lumina noastră. Perfecți şi total neinformați!
Cunoaşterea ascunsă în măr! Da! Asta era! Cunoaşterea ascunsă-n fructul dulce şi nu-chiar-aşa-de-oprit era binele minunat şi răul necesar înțelegerii binelui.
Cât de genial (iertate-mi fie licența şi îndrăzneala!) poate fi Dumnezeu! El ne-a dat mărul şi ne-a dărit şi spectrul larg al contrastelor.

Să ne acceptăm, aşadar, umbrele noastre cele întunecate, pentru că datorită lor, prin comparație, putem fi în fiecare zi mai buni, mai luminoşi, mai înțelepți.
Nu sunt şi nici nu îmi doresc să fiu perfectă. Altminteri, cum aş putea cunoaşte bucuria, dacă nu m-aş fi întâlnit uneori cu tristețea?

De duminică…

Obscuristyst — Sun, 02 Oct 2016 08:20:37 +0000

[vc_row][vc_column width=”3/4″][vc_gallery interval=”3″ images=”24328,24327,24329″ img_size=”full”][vc_column_text]Duminică luminată, la propriu. E un soare de primăvară, nu de început de octombrie.

Paşii mă duc…aproape singuri spre un loc foarte drag mie în București: Biserica Stavropoleos, cu hramul Sfinților Arhangheli Mihail şi Gavril.
Sfârşit de slujbă…ascult fragmente din predica. Preotul povesteşte o experiență personală: cum era dependent de insulină cu ceva vreme în urmă, cum se trezea cu frică duminica pentru că uneori i se făcea rău chiar în timpul liturghiei…şi cum a rezolvat această problemă: cu schimbări făcute din interior – cu cea mai simplă rugăciune (” Doamne miluieşte!”), cu alimentație fără proteină animală, însă plină de legume, fructe şi semințe, cu mişcare, lecturi „ca la şcoală”, despre nutriție şi o viață sănătoasă. Povestea părintele cu un ton ferm cum a renunțat la privitul la televizor în favoarea cărților, cum a descoperit că internetul este o sursă uriaşă de informații, o adevărată şcoală (cu condiția să ştii să alegi informațiile utile şi de calitate şi să eviți restul) … Aveam impresia că îl ascult pe Tony Robbins sau pe Robin Sharma… pentru că părintele împartăşea povestea sa despre cum schimbare vine doar din interior, cum suntem capabili să facem sau să devenim orice ne dorim, cum nu putem schimba nimic în exterior atâta timp cât nu acționăm din interior.
E admirabil cum unii preoți, luminați la propriu de inspirația divină, aleg să le vorbească oamenilor în aceşti termeni şi nu în canoanele dogmatice ale fricii, pedepsei şi judecăților de acum sau de apoi…

Predica s-a terminat cu o invitație la a cânta. S-a cântat cu veselie „La mulți ani” unei familii care împlinea multe decenii de la căsătorie.
Apoi s-a ieşit în curtea fermecătoare a mănăstirii. Grupuri de oameni zâmbitori şi liniştiți, copii cuminți şi măicuțe senine şi vesele schimbă impresii şi se bucură de atmosfera caldă si primitoare. Se aude muzică: acorduri de vals umplu întreaga curte plină de soare şi de armonie. Oamenii se îmbrățişează cu drag. Se retrag încet, pe rând, şi în urmă rămâne liniştea. O măicuță discretă şi sprintenă aşază frumos scaunele la loc. Ronțăie o bucățică de anafură rămasă pe masă şi dispare şi ea.

Mulțumesc pentru liniștea, inspirația, bucuria, armonia pe care le-am primit cu sufletul deschis astazi, în această oază de frumusețe: Biserica Stavropoleos.
Dacă şi paşii voştri vă aduc pe aici, ascultați-i şi urmați-i![/vc_column_text][/vc_column][vc_column width=”1/4″][vc_widget_sidebar sidebar_id=”sidebar-blog”][/vc_column][/vc_row]

Fotografiile şi picturile din noi

Obscuristyst — Fri, 30 Sep 2016 08:14:34 +0000

[vc_row][vc_column width=”3/4″][vc_gallery interval=”3″ images=”24322,24323,24324″ img_size=”full”][vc_column_text]Apusul de soare este, pentru mine, unul dintre spectacolele cele mai fastuoase pe care natura ni le poate oferi. Dungi difuze în culori vii, tuşe vibrante întrepătrunse, ca într-o acuarelă, pe pânza nesfârşită a orizontului se schimbă mereu, de la un minut la altul, de parcă ar fi însuflețite. Te întrebi dacă te uiți la o pictură nemaipomenită, sau la o succesiune de imagini dintr-un film irepetabil. Totul e static şi dinamic în acelaşi timp.
Aşa că aseară, admirând apusul, am făcut multe fotografii. Era atât de frumos cerul, culorile atât de speciale, emoția estetică atât de puternică, încât mi-aş fi dorit să le surprind întocmai. Clipă de clipă.
Băiețelul meu, cufundat şi el în contemplare, mi-a spus:
– Aş picta!
Natura ne inspiră. Admirația pentru frumusețea ei ne face să ne dorim să o imortalizăm. Pictorii o imită. Fotografii o reproduc. Şi, mai ales, fiecare are interpretarea lui, viziunea lui, cu emoția lui. Ceea ce dă unicitate unei lucrări de artă e acel „ceva” minunat din sufletul artistului, nu lumea exterioară pe care o redă.
Natura ne inspiră şi ne emoționează, într-adevăr. Ne entuziasmează un răsărit sau un apus de soare, un peisaj marin, un copac înflorit sau culmile înzăpezite ale unui munte.
De câte ori, însă, privim şi admirăm şi frumusețea din noi înşine şi din ceilalți? Ce valoare ar avea apusul de soare cel mai frumos dacă privirile noastre, avide de culoare, nu l-ar căuta? Dacă sufletele noastre, emoționate, nu s-ar bucura de acea splendoare? Ce rost ar avea o pictură, pe o pânză sau pe cer, dacă nu ar vedea-o nimeni?
Toată frumusețea naturii, care ne copleşeşte de multe ori, e şi în noi. Oamenii sunt frumoşi şi surprinzători ca un apus de soare.
Ar fi bine să ne amintim să îi privim mai des, să îi contemplăm, să îi căutăm cu privirea şi cu sufletul şi le vom vedea splendoarea![/vc_column_text][/vc_column][vc_column width=”1/4″][vc_widget_sidebar sidebar_id=”sidebar-blog”][/vc_column][/vc_row]

Despre întuneric

Obscuristyst — Sat, 03 Sep 2016 14:46:36 +0000

[vc_row][vc_column width=”3/4″][vc_single_image image=”24248″ img_size=”full”][vc_column_text]În întunericul grădinii, când deja noaptea liniștise întreaga fire şi doar greierii mai mângâiau aerul cu sunetele lor, m-am întins pe iarbă, învelită într-o pătură moale, ca să contemplu cerul. Era atât de înselat şi negru, în egală măsură, încât am înțeles, foarte simplu şi clar, esența frazei „Întunericul este doar absența luminii”. Pentru că, în realitate, ochii mei nu căutau întunericul, ci sclipirile luminoase, intermitente şi fermecătoare ale multitudinii de stele. Unele mai strălucitoare, altele mai verzi sau mai roşii şi câțiva sateliți amețiți de învârtire care treceau precum bicicliștii printre stelele fixe, evitând miraculos, în traiectoria lor dreaptă, intersectarea cu orice altă stea-sursă de lumină. Privirile mele nu s-au oprit nicio clipă să contemple întunericul negru al bolții, ca şi cum acesta nu ar fi fost altceva decât o pânză, un suport care asigura contrastul necesar pentru ca Lumina să fie lumină, pentru ca Stelele să fie vizibile.

Am înțeles, simplu, că lumina ne cheamă şi ne hrăneşte mereu, iar întunericul este doar distanța între două stele. Nimic altceva.
Faceți un test: am fotografiat cerul, însă în fotografie a ieşit o singură stea, cea mai luminoasă. Privind fotografia, voi la ce vă uitați? Ce anume cheamă privirea şi curiozitatea voastră? Întunericul sau lumina?

Noapte luminată de stele, de vise frumoase şi de îngeri să aveți, dragii mei.

Cu infinită iubire,
Irina[/vc_column_text][/vc_column][vc_column width=”1/4″][vc_widget_sidebar sidebar_id=”sidebar-blog”][/vc_column][/vc_row]

Acasă

Obscuristyst — Sun, 28 Aug 2016 09:44:30 +0000

Pentru o albină, acasă e stupul. Deşi aş paria cu oricine că se simte extraordinar de bine între flori, în plin soare, oricât de colorate, parfumate şi pline de nectar ar fi ele, tot stupul este „acasă”. Acolo îşi pot odihni aripile ostenite şi trupurile muncite. Acolo şi-a „amenajat” toate după placul şi ştiința ei, după necesitățile şi … gustul ei plin de miere.
La fel şi noi, oameni nezburători….iubitori de plimbări, vacanțe şi descoperiri. Ne plac experiențele noi, ne simțim minunat în locuri paradisiace, pe plaje albastre, în munți maiestuoşi sau în oraşe surprinzătoare… însă întoarcerea acasă este mereu ca un balsam. E revenirea la „cuibul” care îți oferă confortul, siguranța, comoditatea şi liniştea locului tău, cel care are capacitatea miraculoasă de a-ți încărca bateriile şi a te relaxa plenar.

E lumina răsăritului, salteaua ta sau perna moale, priveliștea de la geam, aroma cafelei sau mirosul bețișoarelor parfumate, salutul cățelului, gazonul sau muşcata din fereastră, culoarea perdelelor sau forma farfuriilor, întrerupatorul mereu la îndemână sau veioza cu intensitate perfectă…sunt micile detalii care fac marea diferență între orice hotel de oricâte stele şi casa numită „acasă”.
Câți dintre noi realizăm bucuria de A FI acasă şi câți ne amintim să fim recunoscători pentru înaltul privilegiu de a avea deasupra capului un acoperiș… nu neapărat înalt… dar atât de primitor şi protector…

Fii fericit acum, acasă!
Şi aminteşte-ți să completezi lista ta cu motive de recunoştință, oriunde te-ai afla! Aşa cum albina culege nectar din toate florile pe care le întâlneşte şi îl transportă la stup, şi tu poți culege încântări din drumurile tale şi le poți transforma, în tihna casei tale, în amintiri dulci şi în resurse pentru mai târziu. Acasă.

Cu infinită iubire,
Irina

Meditație în alb

Obscuristyst — Wed, 24 Aug 2016 10:05:33 +0000

[vc_row][vc_column width=”3/4″][vc_gallery interval=”3″ images=”24211,24212,24213,24214″ img_size=”full”][vc_column_text]Îmi place albul.
Am o cățeluşă albă, îmi plac florile albe, hainele albe sunt favoritele mele. Norii albi mă bucură şi mă emoționează. Spuma valurilor e frumusețea supremă pentru mine.

În portrete celebre, mereu m-a fascinat modul în care artistul a ştiut să redea, din culori, viața din privirea personajului. Analizând atentă, am descoperit că sunt doar stropi de acuarelă albă.
Tocmai eu, care iubesc atât de mult culorile? De ce, oare, prefer albul?

Pentru că e lumină! Pentru că e pur şi imaculat, pentru că mereu am asociat culoarea sufletului cu albul. Bucuria e strălucitoare şi albă. Iubirea e puritate albă. Încrederea e rază de lumină.
Iar licărirea din privirile oamenilor dragi, sclipirea în care citeşti, într-o fracțiune de secundă, emoția din inima celuilalt e tot albă. Cu alte cuvinte, albul e viață!
Iubesc albul pentru că iubesc viața!
Revărsare de flori albe, iubire şi lumină să scuture astăzi peste voi universul![/vc_column_text][/vc_column][vc_column width=”1/4″][vc_widget_sidebar sidebar_id=”sidebar-blog”][/vc_column][/vc_row]

Oglinda retrovizoare

Obscuristyst — Sun, 20 Sep 2015 14:51:12 +0000

[vc_row][vc_column width=”3/4″][vc_single_image image=”24251″ img_size=”full”][vc_column_text]Uneori, mergi cu soarele în spate. Şi te gândeşti, poate, că laşi în urmă minunata sa căldură, lumina extraordinară cu care te călăuzeşte. Priveşti cu nostalgie cum apune şi te întristează trecerea, finalul zilei, dispariția…

La fel se întâmplă şi cu oamenii, cu obiectele sau cu oportunitățile din viață. Uneori hotărăști să le laşi în urma ta, pentru că…toate trec… dintr-un motiv sau altul…

E bine. Ce nu e de dorit, însă, este să te laşi cuprins de nostalgie. Să cazi în butoiul cu melancolie şi să îi plângi trecerea. Pentru că, în realitate, îți plângi propria decizie. Te plângi pe tine însuți şi asta nu e bine. Pentru că TU eşti VIU. Nu este încă momentul să fii plâns de nimeni, nici măcar de către propria persoană.

Iată, de pildă: ai renunțat la jobul tău din motive întemeiate. E o oportunitate pe care ai decis să o laşi în urma ta. Renunți deliberat şi la câțiva oameni, colegii de serviciu, pe care în laşi, de asemenea, în urmă. Si probabil şi nişte obiecte: laptop, birou, maşină de serviciu…
Dacă ai decis că aparțin trecutului tău, de ce te smiorcăi pe seama lor?

Uiți un lucru esențial: deşi este în spatele tău, soarele va răsări din nou, în fața ta!
Nu ai cum să te bucuri de soare dacă priveşti cu jale mereu înapoi, către soare-apune, în speranța că îl vei revedea.

Soarele răsare de la răsărit! Prin urmare, priveşte înainte, dacă doreşti o nouă oportunitate în viața ta. Ea va răsări cu siguranță. Întrebarea este: tu priveşti în direcția corectă, ca să o poți vedea? Sau stai mereu cu ochii nostalgici în oglinda retrovizoare?[/vc_column_text][/vc_column][vc_column width=”1/4″][vc_widget_sidebar sidebar_id=”sidebar-blog”][/vc_column][/vc_row]