Natură | Obscuristyst

Perfecți şi uşor prostuți

Obscuristyst — Thu, 27 Oct 2016 09:15:13 +0000

M-am întrebat astăzi de ce oare avem în noi şi lumină şi întuneric. Dacă venim din lumină, de ce a lăsat bunul Dumnezeu şi antonimul luminii să se manifeste?
Adică… să fim serioşi! Voi chiar credeți că Adam şi Eva muşcau din mărul delicios, încurajați perfid şi persuasiv de şarpe şi Dumnezeu n-a ştiut? Sau poate credeți că n-a fost atent? Sau nu a văzut? Sau era aşa… ocupat ca noi?
Nu, nu, nu! Dumnezeu le ştie pe toate, mereu. Nu mişcă firul ierbii fără ca El să îl vadă. Nu creşte spicul de grâu fără voia sa! El a ştiut, prin urmare, că Eva şi Adam voi greşi. Şi i-a lăsat să greşească.
Acum am înțeles de ce! Pentru că dacă nu am fi imperfecți, nu am înțelege Perfecțiunea! Nu am avea termen de comparație. In loc să avem plus şi minus, am fi mereu pe zero. Neutri. Perfecți şi neutri.
Nu am înțelege lumina pentru că nu ar exista întunericul. Nu am fi emoționați de bunătate şi frumusețe, pentru că nu am percepe „dimensiunea” răului şi a urâtului.
Am fi cei mai neutri îngeri perfecți, inconştienți de perfecțiunea noastră şi de lumina noastră. Perfecți şi total neinformați!
Cunoaşterea ascunsă în măr! Da! Asta era! Cunoaşterea ascunsă-n fructul dulce şi nu-chiar-aşa-de-oprit era binele minunat şi răul necesar înțelegerii binelui.
Cât de genial (iertate-mi fie licența şi îndrăzneala!) poate fi Dumnezeu! El ne-a dat mărul şi ne-a dărit şi spectrul larg al contrastelor.

Să ne acceptăm, aşadar, umbrele noastre cele întunecate, pentru că datorită lor, prin comparație, putem fi în fiecare zi mai buni, mai luminoşi, mai înțelepți.
Nu sunt şi nici nu îmi doresc să fiu perfectă. Altminteri, cum aş putea cunoaşte bucuria, dacă nu m-aş fi întâlnit uneori cu tristețea?

James Bond şi lucrările de control

Obscuristyst — Tue, 25 Oct 2016 09:16:17 +0000

Asezat pe scaunul din dreapta șoferului, cu centura de siguranță pusă regulamentar, fredonează tema muzicală din James Bond, în timp ce eu conduc spre școală. Dimineața devreme. Azi are trei lucrări de control într-o zi cu şapte ore. Mă roagă să-i dau puțin mobilul şi verifică o informație de care nu este sigur, citind pe Wikipedia. Pentru ora de biologie. Apoi reia fredonatul. Si-a clarificat nelămurirea. Acum a ales o melodie dintr-un concert de chitară clasică, despre care mă întreabă dacă îmi aduc aminte. Recunosc: nu. Îmi amintește contextul şi chitaristul. Apoi începe să fluiere melodia perfect. E vesel şi relaxat copilul meu, în această dimineată de marți.

Câți dintre noi, adulții, avem această capacitate extraordinară de detaşare? O zi cu 7 ore si 3 teste este o zi destul de solicitantă pentru un copil de gimnaziu. Si pentru un adult ar fi stresantă. Sa ştii că urmează să fii testat, ascultat în fața colegilor, întrebat, verificat, este un motiv suficient pentru un adult ca să nu doarmă toată noaptea, să fie iritat, nervos, sensibil, irascibil. E destul ca să nu doarmă noaptea anterioară din cauza emoțiilor. Cu toate acestea, copiii au abilitatea de a sta în prezent şi de a se bucura de …orice, chiar şi atunci când sunt conştienți de faptul că, uneori, viața nu oferă doar alintături, bomboane, inimioare roz sau petale de trandafir.

Ce maeştri minunați, copiii! Şi ce privilegiu să poți învăța de la ei!
Mulțumesc!

Smochine, frunze galbene şi nuci. O poveste cu Păsări Phoenix

Obscuristyst — Tue, 18 Oct 2016 11:22:20 +0000

Se îngălbeneşte nucul, de la o zi la alta.
Se scutură şi cad nucile, de la o oră la alta.
Doar smochinele nu par a se grăbi. Se coc în ritmul lor, nestingherite de schimbarea de timp şi anotimp. Aici, pe dealul încărcat de octombrie, alături de nucul bătrân, smochinul se crede pe malul vreunei Mediterane binecuvântată de o (primă)vară veşnică. El e verde în continuare, şi în frunze şi în fructe.
Până a se coace, până a deveni maronii şi moi şi dulci, smochinele sunt verzi şi tari. Nu ştiu din ce se nasc, pentru că smochinul e un arbust misterios: nu face flori. Nu înfloreşte! L-am pândit din copilărie, în fiecare primăvară autohtonă. Scoate diiiireeeect… fructe, care seamănă la început cu nişte muguri mici, apoi par măsline verzi şi încet, încet îşi iau forma de smochină – ca o pară turtită, în miniatură. Se coc fără grabă: lasă cireşele de mai să se înroşească, privesc cireşele amare de sfârşit de iunie să se scuture, contemplă toată vara soiurile de mere şi pere cum capătă culoare şi aromă. Văd cum sunt culese şi savurate, rând pe rând, zmeura, coacăzele, caisele, piersicile şi, în septembrie şi octombrie, merele, perele, strugurii şi gutuile. Nucile rămân ultimele. Nici atunci, la mijloc de octombrie, smochinul nu se grăbeşte. De parcă iarna ar veni cu soare şi căldură de seră. Abia când nucile cad, una câte una, smochinele sunt şi ele bune de mâncat. Ajung să se coacă şi devin maronii, moi şi dulci. Apoi smochinul îşi continuă misiunea şi îşi coace fructele până la prima brumă. În acea noapte rece toate frunzele lui verzi şi frumoase cad. Rămân stinghere şi caraghiose, pe ramuri, smochine verzi sau coapte, care, neculese, înfruntă gerul iernii cu stoicism. Crengile îngheață complet în frigul nemilos şi se usucă. Iar primăvara, smochinul prostuț o ia de la capăt. Scoate alți vlăstari noi şi verzi care, până în octombrie, vor da alte smochine.

Am descoperit un fel de Pasăre Phoenix a copacilor: aşa e smochinul. Moare în fiecare iarnă, plin de fructe coapte sau verzi şi renaşte în fiecare primăvară nestingherit, spre a da rod din nou.
Oare iarna, în viscol, la ce visează rădăcinile ascunse sub zăpadă ale smochinului?
Oare în iernile care se abat inevitabil şi asupra vieților noastre, de unde ne tragem seva de Păsări Phoenix ca să renaştem, indiferent de anotimp?
Uneori, oamenii şi smochinii seamănă! Se cred mai presus de ritmurile predestinate ale prognozelor meteo şi anotimpurilor! Şi chiar sunt!

Vioara Stradivarius şi omida verde

Obscuristyst — Sat, 15 Oct 2016 08:22:16 +0000

Ieri am ascultat pentru prima dată în viața mea cum sună o vioară Stradivarius. O prietenă m-a invitat la un concert cu Alexandru Tomescu. Eram curioasă, nu-l ascultasem nici pe artist, nici un instrument atât de special cum este cel căruia pasiunea şi talentul și munca sa îi dau glas.

O vioară Stradivarius sună extraordinar! Nu sunt o specialistă şi nu ştiu ce anume face diferența sau ce detalii precise merită apreciate şi comentate.
Însă am fost surprinsă de naturalețea cu care Alexandru a intrat în scenă ținând firesc în mână un instrument atât de rar şi de prețios: vioara în mâna stângă, în jos, paralelă cu picioarele, arcuşul în dreapta, la fel, aproape atingând solul. Apoi a pus-o pe umăr şi…i-a dat voce, viață, vibrație. Câteva bucăți de lemn bine meşterite şi îmbinate, câteva şuruburi şi corzi…crează, în mâinile potrivite, o magie a sunetelor.
Am privit şi dirijorul. Fascinant! Un bețisor delicat şi subțire, în mâini foarte agile…. ce poate să nască: o întreagă „armată” de oameni, sunete şi instrumente armonizate, care îți mângâie sufletul şi îți hrănesc inima cu frumos.

De dimineață, cu gândul la concertul de aseară şi la minunatele acorduri de Beethoven, mă plimbam prin grădină, cu ceaşca de cafea în mână. Mi-am bucurat ochii cu frumusețea crizatemelor viu colorate şi pline de … ploi…şi am descoperit, cu uimirea unui copil, o vietate verde cu picățele galbene ascunsă între frunze la fel de verzi ca ea: o omidă zgribulită şi extrem de estetică.
Şi mi-am amintit, deodată, de întrebarea domnului profesor Florian Colceag: care este rolul omului aici, pe Pământ? Care este rolul nostru de ființe spirituale? Ei bine, tot domnia sa a dat răspunsul: rolul nostru, al oamenilor, pe această planetă este de #spiritualizare a spațiului.
Ce ar fi o bucată de lemn fără arta lutierului, a compozitorului, a violonistilui, a dirijorului?

Ce ar fi toată frumusețea naturii înconjurătoare, formele norilor, culorile florilor, farmecul apusului de soare, a unei gâze sau omizi, a unui lac sau a unei dune în deşert fără emoția pe care noi o conferim acelui peisaj? Ce ar fi natura, dacă noi nu am întelege şi defini „FRUMOSUL”? Dacă noi, oamenii, nu am şti să vedem, să apreciem, să ataşăm ideea de estetic oricărui context? Dacă noi nu am fi creat arta? Dacă noi nu am şti să ne bucurăm de susurul râului sau de sunetul mării, de sclipirile razelor lunii sau de zborul unei păsări? Dacă noi nu am ridica la nivel de artă o bucată de lemn transformată în instrument muzical sau o bucată de hârtie devenită pictură, partitură, fotografie sau pagină de roman?

Dacă noi, oamenii, nu am spiritualiza spațiul minunat în care trăim, dăruindu-i CONŞTIENT dimensiunea #frumosului, #esteticului, cu toate emoțiile aferente, lumea noastră ar fi doar … bucăți de lemn fără prea mult sens, omizi camuflate stingher în prag de iarnă, flori înflorite în zadar…
Dăm sens şi frumusețe vieții şi planetei cu fiecare privire, ascultare şi senzație pe care o trăim. Spiritualizăm spațiul pentru că spiritul nostru se hrăseşte cu muzică, dans, pictură, poezie sau orice formă de artă putem imagina. Tocmai de aceea, aşa cum corpul nostru are nevoie de pâine şi apă, sufletul nostru are nevoie de artă.
Vioara Stradivarius este expresia perfectă a esenței noastre pur artistice şi spirituale. A esenței noastre de creatori.

Soarele de la fereastra iernii

Obscuristyst — Tue, 04 Oct 2016 08:10:05 +0000

[vc_row][vc_column width=”3/4″][vc_gallery interval=”3″ images=”24318,24317″ img_size=”full”][vc_column_text]Cerul e gri toamna cu un scop: dacă ar rămâne la fel de azuriu ca vara, lumina risipită în galbenul frunzelor ne-ar orbi. Pentru că toamna, tot soarele universului coboară pe pământ. Îşi alege cam jumătate dintre frunzele mesteacănului şi le transformă în mici sori galbeni, în formă de inimi. Apoi trece la nuc. Îşi rezervă câte o creangă întreagă şi o preschimbă într-un soi de nor galben cu formă fantezistă. Aşa… un nor galben agățat în nucul verde…parcă prins cu un cârlig de rufe…un nor strălucitor şi plin de căldură coborât în grădină.
Tufa de iasomie devine o tablă de şah! În culorile consacrate: un pătrățel verde, un pătrățel galben…
Apoi, soarele salută salcâmii, gutuile şi merele…Îşi lasă culoarea si dulceata peste tot… Voi de ce credeți că cele mai bune mere din lume se numesc Golden? Pentru că au adunat tot aurul soarelui de vară…
Acum am înțeles, în sfârşit, versurile
„Galbenă gutuie, dulce-amăruie,
Lampă la fereastră toată iarna noastră.”
Toată lumina orbitoare şi strălucitoare a verii este atent depozitată în cămările dulci ale copacilor, ale tufelor, ale grădinilor şi livezilor.
Soarele şi căldura nu pleacă, nici nu scad în intensitate până în martie- aprilie. Ele doar se mută în altă parte.

Am să merg să culeg un buchet bogat de soare, un mănunchi de inimi galbene şi calde, să îl am în glastră toată iarna!
Şi am să culeg şi câteva coşuri maaaari de lumină dulce de măr, gutuie şi pară. Dacă le pun la geam în fiecare cameră, diminețile mele vor fi însorite şi strălucitoare chiar şi atunci când afară va ninge!
Şi pentru că e week-end, vă invit la o partidă de şah pe tabla de iasomie![/vc_column_text][/vc_column][vc_column width=”1/4″][vc_widget_sidebar sidebar_id=”sidebar-blog”][/vc_column][/vc_row]

Fotografiile şi picturile din noi

Obscuristyst — Fri, 30 Sep 2016 08:14:34 +0000

[vc_row][vc_column width=”3/4″][vc_gallery interval=”3″ images=”24322,24323,24324″ img_size=”full”][vc_column_text]Apusul de soare este, pentru mine, unul dintre spectacolele cele mai fastuoase pe care natura ni le poate oferi. Dungi difuze în culori vii, tuşe vibrante întrepătrunse, ca într-o acuarelă, pe pânza nesfârşită a orizontului se schimbă mereu, de la un minut la altul, de parcă ar fi însuflețite. Te întrebi dacă te uiți la o pictură nemaipomenită, sau la o succesiune de imagini dintr-un film irepetabil. Totul e static şi dinamic în acelaşi timp.
Aşa că aseară, admirând apusul, am făcut multe fotografii. Era atât de frumos cerul, culorile atât de speciale, emoția estetică atât de puternică, încât mi-aş fi dorit să le surprind întocmai. Clipă de clipă.
Băiețelul meu, cufundat şi el în contemplare, mi-a spus:
– Aş picta!
Natura ne inspiră. Admirația pentru frumusețea ei ne face să ne dorim să o imortalizăm. Pictorii o imită. Fotografii o reproduc. Şi, mai ales, fiecare are interpretarea lui, viziunea lui, cu emoția lui. Ceea ce dă unicitate unei lucrări de artă e acel „ceva” minunat din sufletul artistului, nu lumea exterioară pe care o redă.
Natura ne inspiră şi ne emoționează, într-adevăr. Ne entuziasmează un răsărit sau un apus de soare, un peisaj marin, un copac înflorit sau culmile înzăpezite ale unui munte.
De câte ori, însă, privim şi admirăm şi frumusețea din noi înşine şi din ceilalți? Ce valoare ar avea apusul de soare cel mai frumos dacă privirile noastre, avide de culoare, nu l-ar căuta? Dacă sufletele noastre, emoționate, nu s-ar bucura de acea splendoare? Ce rost ar avea o pictură, pe o pânză sau pe cer, dacă nu ar vedea-o nimeni?
Toată frumusețea naturii, care ne copleşeşte de multe ori, e şi în noi. Oamenii sunt frumoşi şi surprinzători ca un apus de soare.
Ar fi bine să ne amintim să îi privim mai des, să îi contemplăm, să îi căutăm cu privirea şi cu sufletul şi le vom vedea splendoarea![/vc_column_text][/vc_column][vc_column width=”1/4″][vc_widget_sidebar sidebar_id=”sidebar-blog”][/vc_column][/vc_row]

Bariere delicate

Obscuristyst — Thu, 01 Sep 2016 08:53:47 +0000

[vc_row][vc_column width=”3/4″][vc_gallery interval=”3″ images=”24168,24169,24170,24171,24172,24173,24174″ img_size=””][vc_column_text]Ningea mesteacănul, cu sunet. Cu foşnet straniu ca de ploaie, îşi ningea semințele minuscule, în formă de evantaie. Păsările i le ningeau. Ciugulind pe crengile înalte, de sus, păsările scuturau în ploaie aurie rodul viu al copacului cu scoarță albă.
Intenționasem să mă învălui de abundență, de iubire, de echilibru şi armonie. Şi am ajuns sub el, sub mesteacănul magic. Soarele îşi împletise raze mii printre crengile şi frunzele sale şi dădea şi mai multă strălucire semințelor zburătoare.
De acolo, am primit ploaia foşnitoare de semințe de aur, belşug pur, mii şi mii de viitori copaci care ningeau din cer, din soare. Dacă vor găsi un sol prielnic, dacă vor avea apă şi lumină, se vor face copaci la fel de falnici, cu scoarța albă. Dacă nu… mesteascănului nu pare să îi pese. El îşi cerne oricum darul abundenței şi al potențialității absolute.
Pentru că o sămânță de mesteacăn exact asta este: potențialul de a deveni un copac dătător de viață, oxigen, umbră, adăpost. Un copac bine conectat cu pământul şi cu cerul. Asemenea nouă, oamenilor. Cu rădăcinile în sol şi crengile spre cer.

Era înconjurat de două bariere mesteacănul meu: una din pânze de paianjen, aşezate exact în jurul lui, vreo cinci la număr şi o alta de trandafiri. Am simțit nevoia să mă apropii, să îi ating trunchiul, după ce primisem în palme şi în păr şi pe umeri stropii de viață din semințe. Nu voiam să rup pânzele, bariere delicate şi fragile în aparență, dar atât de puternice şi ferme, cu paznicul creator aşezat strategic, amenințător, chiar în mijloc. Am căutat un loc vulnerabil, un culoar nepăzit, pe unde să pot trece de cerberii cu opt picioare şi de borangicul lor strălucitor. L-am găsit pe lângă a doua barieră, cea de trandafiri frumoşi, care cresc fericiți sub umbra deasă.
Am înțeles câteva lucruri:
– că barierele nu te împiedică să primeşti ceea ce ai nevoie, chiar înainte de a le trece;
– că nu e nevoie să spargi, să rupi şi să distrugi barierele care îți stau în cale; uneori e suficient doar să cauți cu răbdare locul pe unde le poți ocoli cu diplomație şi fără a provoca daune;
– că trandafirii şi frumusețea lor pot fi şi ei bariere în drumul tău; dacă te laşi sedus de cântecul lor sângeriu de sirenă s-ar putea să uiți de destinația ta.
Am primit abundența şi viața şi lumina în palme, înainte şi după barierele din drumul meu. Am atins scoarța albă şi aspră şi mi-am sprijinit spatele de trunchiul puternic, cu bucuria reuşitei. Am simțit, cu surprindere, asprimea scoarței zgâriindu-mi pielea. Şi am înțeles: atingerea obiectivului mult dorit, îndeplinirea dorinței nu e neapărat un moment comod. E o victorie de parcurs, care aduce noi întrebări şi provocări.
Drumul nostru nu are un sfârşit, iar înțelepciunea supremă este recunoştința pentru fiecare pas şi pentru fiecare ploaie de aur, de lumină. Pentru fiecare sămânță care se cerne din cer peste noi, pentru fiecare rază de soare şi pentru fiecare trandafir care ne este oferit pe cale.
Suntem nesfârşiți ca lumina şi ca drumul nostru prin univers.

Cu infinită iubire,
Irina[/vc_column_text][/vc_column][vc_column width=”1/4″][vc_widget_sidebar sidebar_id=”sidebar-blog”][/vc_column][/vc_row]

Acasă

Obscuristyst — Sun, 28 Aug 2016 09:44:30 +0000

Pentru o albină, acasă e stupul. Deşi aş paria cu oricine că se simte extraordinar de bine între flori, în plin soare, oricât de colorate, parfumate şi pline de nectar ar fi ele, tot stupul este „acasă”. Acolo îşi pot odihni aripile ostenite şi trupurile muncite. Acolo şi-a „amenajat” toate după placul şi ştiința ei, după necesitățile şi … gustul ei plin de miere.
La fel şi noi, oameni nezburători….iubitori de plimbări, vacanțe şi descoperiri. Ne plac experiențele noi, ne simțim minunat în locuri paradisiace, pe plaje albastre, în munți maiestuoşi sau în oraşe surprinzătoare… însă întoarcerea acasă este mereu ca un balsam. E revenirea la „cuibul” care îți oferă confortul, siguranța, comoditatea şi liniştea locului tău, cel care are capacitatea miraculoasă de a-ți încărca bateriile şi a te relaxa plenar.

E lumina răsăritului, salteaua ta sau perna moale, priveliștea de la geam, aroma cafelei sau mirosul bețișoarelor parfumate, salutul cățelului, gazonul sau muşcata din fereastră, culoarea perdelelor sau forma farfuriilor, întrerupatorul mereu la îndemână sau veioza cu intensitate perfectă…sunt micile detalii care fac marea diferență între orice hotel de oricâte stele şi casa numită „acasă”.
Câți dintre noi realizăm bucuria de A FI acasă şi câți ne amintim să fim recunoscători pentru înaltul privilegiu de a avea deasupra capului un acoperiș… nu neapărat înalt… dar atât de primitor şi protector…

Fii fericit acum, acasă!
Şi aminteşte-ți să completezi lista ta cu motive de recunoştință, oriunde te-ai afla! Aşa cum albina culege nectar din toate florile pe care le întâlneşte şi îl transportă la stup, şi tu poți culege încântări din drumurile tale şi le poți transforma, în tihna casei tale, în amintiri dulci şi în resurse pentru mai târziu. Acasă.

Cu infinită iubire,
Irina

Meditație în alb

Obscuristyst — Wed, 24 Aug 2016 10:05:33 +0000

[vc_row][vc_column width=”3/4″][vc_gallery interval=”3″ images=”24211,24212,24213,24214″ img_size=”full”][vc_column_text]Îmi place albul.
Am o cățeluşă albă, îmi plac florile albe, hainele albe sunt favoritele mele. Norii albi mă bucură şi mă emoționează. Spuma valurilor e frumusețea supremă pentru mine.

În portrete celebre, mereu m-a fascinat modul în care artistul a ştiut să redea, din culori, viața din privirea personajului. Analizând atentă, am descoperit că sunt doar stropi de acuarelă albă.
Tocmai eu, care iubesc atât de mult culorile? De ce, oare, prefer albul?

Pentru că e lumină! Pentru că e pur şi imaculat, pentru că mereu am asociat culoarea sufletului cu albul. Bucuria e strălucitoare şi albă. Iubirea e puritate albă. Încrederea e rază de lumină.
Iar licărirea din privirile oamenilor dragi, sclipirea în care citeşti, într-o fracțiune de secundă, emoția din inima celuilalt e tot albă. Cu alte cuvinte, albul e viață!
Iubesc albul pentru că iubesc viața!
Revărsare de flori albe, iubire şi lumină să scuture astăzi peste voi universul![/vc_column_text][/vc_column][vc_column width=”1/4″][vc_widget_sidebar sidebar_id=”sidebar-blog”][/vc_column][/vc_row]

Valea berzelor

Obscuristyst — Wed, 24 Aug 2016 09:45:55 +0000

[vc_row][vc_column width=”3/4″][vc_gallery interval=”3″ images=”24189,24190,24191,24192″ img_size=”full”][vc_column_text]El valle de las cigüeñas

Zbor amplu, planare lină, siluetă clară, ca o peniță de cerneală care desenează pe cer linii invizibile, contrazicând forma norilor.
Cine ar fi crezut că berzele compun, în cheia înălțimilor, pe portative de albastru vânt, cântecul verii în amurg?

Vuelo amplio, planeo suave, silueta clara como una pluma de tinta que dibuja en el cielo lineas invisibles, contradiciendo las formas de las nubes.
¿ Quién hubiera creído que las cigüeñas escriben en la clave de las alturas, en portativos de viento azul, la canción del verano al atardecer?[/vc_column_text][/vc_column][vc_column width=”1/4″][vc_widget_sidebar sidebar_id=”sidebar-blog”][/vc_column][/vc_row]