Să ne acceptăm, aşadar, umbrele noastre cele întunecate, pentru că datorită lor, prin comparație, putem fi în fiecare zi mai buni, mai luminoşi, mai înțelepți.
Nu sunt şi nici nu îmi doresc să fiu perfectă. Altminteri, cum aş putea cunoaşte bucuria, dacă nu m-aş fi întâlnit uneori cu tristețea?

O vioară Stradivarius sună extraordinar! Nu sunt o specialistă şi nu ştiu ce anume face diferența sau ce detalii precise merită apreciate şi comentate.
Însă am fost surprinsă de naturalețea cu care Alexandru a intrat în scenă ținând firesc în mână un instrument atât de rar şi de prețios: vioara în mâna stângă, în jos, paralelă cu picioarele, arcuşul în dreapta, la fel, aproape atingând solul. Apoi a pus-o pe umăr şi…i-a dat voce, viață, vibrație. Câteva bucăți de lemn bine meşterite şi îmbinate, câteva şuruburi şi corzi…crează, în mâinile potrivite, o magie a sunetelor.
Am privit şi dirijorul. Fascinant! Un bețisor delicat şi subțire, în mâini foarte agile…. ce poate să nască: o întreagă „armată” de oameni, sunete şi instrumente armonizate, care îți mângâie sufletul şi îți hrănesc inima cu frumos.

De dimineață, cu gândul la concertul de aseară şi la minunatele acorduri de Beethoven, mă plimbam prin grădină, cu ceaşca de cafea în mână. Mi-am bucurat ochii cu frumusețea crizatemelor viu colorate şi pline de … ploi…şi am descoperit, cu uimirea unui copil, o vietate verde cu picățele galbene ascunsă între frunze la fel de verzi ca ea: o omidă zgribulită şi extrem de estetică.
Şi mi-am amintit, deodată, de întrebarea domnului profesor Florian Colceag: care este rolul omului aici, pe Pământ? Care este rolul nostru de ființe spirituale? Ei bine, tot domnia sa a dat răspunsul: rolul nostru, al oamenilor, pe această planetă este de #spiritualizare a spațiului.
Ce ar fi o bucată de lemn fără arta lutierului, a compozitorului, a violonistilui, a dirijorului?

Ce ar fi toată frumusețea naturii înconjurătoare, formele norilor, culorile florilor, farmecul apusului de soare, a unei gâze sau omizi, a unui lac sau a unei dune în deşert fără emoția pe care noi o conferim acelui peisaj? Ce ar fi natura, dacă noi nu am întelege şi defini „FRUMOSUL”? Dacă noi, oamenii, nu am şti să vedem, să apreciem, să ataşăm ideea de estetic oricărui context? Dacă noi nu am fi creat arta? Dacă noi nu am şti să ne bucurăm de susurul râului sau de sunetul mării, de sclipirile razelor lunii sau de zborul unei păsări? Dacă noi nu am ridica la nivel de artă o bucată de lemn transformată în instrument muzical sau o bucată de hârtie devenită pictură, partitură, fotografie sau pagină de roman?

Dacă noi, oamenii, nu am spiritualiza spațiul minunat în care trăim, dăruindu-i CONŞTIENT dimensiunea #frumosului, #esteticului, cu toate emoțiile aferente, lumea noastră ar fi doar … bucăți de lemn fără prea mult sens, omizi camuflate stingher în prag de iarnă, flori înflorite în zadar…
Dăm sens şi frumusețe vieții şi planetei cu fiecare privire, ascultare şi senzație pe care o trăim. Spiritualizăm spațiul pentru că spiritul nostru se hrăseşte cu muzică, dans, pictură, poezie sau orice formă de artă putem imagina. Tocmai de aceea, aşa cum corpul nostru are nevoie de pâine şi apă, sufletul nostru are nevoie de artă.
Vioara Stradivarius este expresia perfectă a esenței noastre pur artistice şi spirituale. A esenței noastre de creatori.

Cu infinită iubire,
Irina[/vc_column_text][/vc_column][vc_column width=”1/4″][vc_widget_sidebar sidebar_id=”sidebar-blog”][/vc_column][/vc_row]

Am înțeles, simplu, că lumina ne cheamă şi ne hrăneşte mereu, iar întunericul este doar distanța între două stele. Nimic altceva.
Faceți un test: am fotografiat cerul, însă în fotografie a ieşit o singură stea, cea mai luminoasă. Privind fotografia, voi la ce vă uitați? Ce anume cheamă privirea şi curiozitatea voastră? Întunericul sau lumina?

Noapte luminată de stele, de vise frumoase şi de îngeri să aveți, dragii mei.

Cu infinită iubire,
Irina[/vc_column_text][/vc_column][vc_column width=”1/4″][vc_widget_sidebar sidebar_id=”sidebar-blog”][/vc_column][/vc_row]

Eu am altă percepție: când fiecare zi este trăită cu sens, când seara faci bilanțul si numeri binecuvântările unei zile care a trecut minunat, când ştii ce ai de făcut mâine pentru că TU AI ALES să îți dedici secunde, minute, ore prețioase respectivei activități pentru că ESTE IMPORTANTĂ PENTRU TINE, o zi trecută este o zi câştigată. Dacă la fiecare apus soarele îți şopteşte că a văzut, de sus, de la el, din înalt, cum ai aşezat şi azi câteva noi cărămizi, construidu-ți propriul drum auriu, fiecare zi trecută e o zi în plus, un pas înainte, un dar primit, nu o risipă.
Sensul pe care îl dăm vieții noastre, prin acțiunile noastre, merită măsurat, şi nu secundele unui ac bine numit „secundar” pe un cadran relativ, inventat pentru o societate care se crede grăbită.
Tic-tac-ul lui, considerat în mod eronat şi superficial duşmănos, nemilos, de neînvins este doar un ritm al unei melodii oarecare. Poți ține pasul cu el sau îți poți inventa propriul tău ritm de creştere sau evoluție.

Nu sensul „ireversibil” şi „grăbit” al acelor de ceasornic ne măsoară vremea, ci sensul vieții noastre, pe care doar sufletul nostru îl cunoaşte.
Universul are timp. Pentru el, pentru noi, pentru tot şi toate.
Care este sensul şi ritmul tău?

Cu infinită iubire,
Irina[/vc_column_text][/vc_column][vc_column width=”1/4″][vc_widget_sidebar sidebar_id=”sidebar-blog”][/vc_column][/vc_row]

Mi-am pierdut cheile de la casă. Am intrat in curte cu mașina, grăbită, şi pentru ca uşa casei era deschisă am pus cheile pe undeva…cine stie pe unde!
Când să plec din nou de acasă …cheile nicăieri! Stiam sigur că le avusesem la mine, doar deschisesem poarta cu telecomanda ca să pot intra în curte. Doar că apoi…parcă intraseră în pământ! Le-am căutat vreo 30 de minute. Obligată să plec, am luat alt rând de chei, am încuiat casa şi am plecat nedumerită. La întoarcere am reluat căutarile. Altă jumătate de oră! Peste tot! In toată casa, în poşeta, în geanta de laptop, în buzunare, în gradină, în iarbă, pe terasă, peste tot pe jos în jurul parcării. Nimic!

Apoi mi-am amintit! Obosită de căutări, pur şi simplu mi-am amintit că atunci când ceva chiar nu îti reușește cum vrei tu, oricât de mult te străduieşti, înseamnă că e cazul să te opreşti şi să laşi lucrurile să se întâmple.

Mi-am zis în gând doar atât: „Mă relaxez. Voi primi ajutorul de care am nevoie şi cheile vor apărea”. Şi am respirat profund.
Nici nu mi-am terminat bine gândul (şi gândul e rapid, nu glumă!) şi cheile mi-au APĂRUT literalmente în fața ochilor. Erau aşezate pe capota maşinii, într-o poziție neverosimil de precară şi supusă alunecării în orice moment. Le plimbasem aşa, pe capota maşinii, tot oraşul. Şi ajunsesem înapoi cu ele acasă. De găsit, însă, le-am găsit doar atunci când nu am mai opus rezistență. Când nu m-am mai străduit cu disperare/încăpățânare/ grabă/ revoltă…si lista poate continua.

Nu este prima oară când mi se întâmplă aşa. De aceea m-am si relaxat…când mi-am amintit cum funcționează …
Morala numărul unu: lucrurile bune se întâmplă mult mai usor și mai lin atunci cand ai incredere şi laşi universul să lucreze pentru tine. El e mai întelept. Știe mai bine.
Morala numărul doi: când un obiect, o situatie, o oportunitate îți sunt destinate, rămân la tine, ale tale, indiferent de circumstanțe. Nu se pierd. Când, însă, nu sunt pentru tine, e mai bine să fii recunoscător pentru că s-au pierdut. E spre binele tău suprem.
Așa că… recunoștință, dragii mei, pentru obiectele sau oportunitățile pierdute sau regăsite din viețile noastre!
Ne vom bucura de cele care ne sunt destinate.
Fiți fericiți si recunoscători!

Cu infinită iubire,
Irina[/vc_column_text][/vc_column][vc_column width=”1/4″][vc_widget_sidebar sidebar_id=”sidebar-blog”][/vc_column][/vc_row]

În portrete celebre, mereu m-a fascinat modul în care artistul a ştiut să redea, din culori, viața din privirea personajului. Analizând atentă, am descoperit că sunt doar stropi de acuarelă albă.
Tocmai eu, care iubesc atât de mult culorile? De ce, oare, prefer albul?

Pentru că e lumină! Pentru că e pur şi imaculat, pentru că mereu am asociat culoarea sufletului cu albul. Bucuria e strălucitoare şi albă. Iubirea e puritate albă. Încrederea e rază de lumină.
Iar licărirea din privirile oamenilor dragi, sclipirea în care citeşti, într-o fracțiune de secundă, emoția din inima celuilalt e tot albă. Cu alte cuvinte, albul e viață!
Iubesc albul pentru că iubesc viața!
Revărsare de flori albe, iubire şi lumină să scuture astăzi peste voi universul![/vc_column_text][/vc_column][vc_column width=”1/4″][vc_widget_sidebar sidebar_id=”sidebar-blog”][/vc_column][/vc_row]

Toată vara munceşte să-şi coacă fructele. Foarte mici….şi la fel de verzi ca frunzele. În plină toamnă bogată, în care curcubeul de culori al fructelor nu poate concura decât cu cel al florilor de primăvară, tufa mea fără nume coace fructe verzi!
Nedumerirea mea a tot crescut, din primăvară până acum…şi mă tot învârt în jurul ei, ca să-i descopăr secretul.
Azi l-am descoperit!

Planta mea monotonă a simțit momentul oportun! Şi-a colorat, deodată, vreo zece frunze în ciclam. O nuanță atât de vie şi de veselă, atât de surprinzător de îndrăzneață, încât mi-a venit să râd. Nici nuanța cea mai roz a celui mai roz trandafir nu o poate depăşi. Nici roşul cel mai viu al celui mai colorat măr nu o întrece.
În câteva zile, planta „monoton de verde” va deveni regina grădinii. Ca un foc violet – ciclam, ca o flacără care îşi demonstrează unicitatea şi frumusețea lumii întregi.

Răbdarea ne va ajuta întotdeauna să vedem, să înțelegem, să descoperim frumusețea celuilalt.
Să îi admirăm unicitatea, darul său suprem.[/vc_column_text][/vc_column][vc_column width=”1/4″][vc_widget_sidebar sidebar_id=”sidebar-blog”][/vc_column][/vc_row]

Pe când o întrebare bine pusă, îți poate deschide un întreg evantai de posibile răspunsuri, soluții, variante.
Iar soluțiile pe care le căutăm de fiecare dată sunt cele care vrem să ne ducă, până la urmă, spre un unic țel.
Oricât de diferiți am fi unii de alții, altuişti, detaşați sau echilibrați, eficienți, preocupați de rezultate sau indiferenți sau flegmatici, noi, oamenii, căutăm cu toții, fără nicio excepție, un singur lucru: împlinirea.

Ea poate veni prin succes profesional, prin evoluție spirituală, prin iubirea si fericirea pe care le simți având o familie. Împlinirea o poți simți contribuind cu generozitate la binele altora. Poate veni din succesul sau echilibrul financiar, din recunoaşterea publică a propriei valori sau din simplul motiv că eşti sănătos şi ai tot ce îți trebuie.

Cert este că indiferent ce înțelege fiecare dintre noi prin „împlinire”, ne-o dorim şi ne străduim pentru ea în fiecare zi. Fie ea zi de muncă sau zi de odihnă.
Este, la urma urmei, acel potir magic, Sfântul Graal al vieții fiecăruia dintre noi.
Împlinirea! Sau fericirea, dacă vrem si un sinonim.

Doar că, purtați de uraganul de activități şi responsabilități care ajung să ne copleşească, într-o societate în care ne propunem tot mai multe iar timpul se comprimă dramatic, în care ziua are 16 în loc de 24 de ore iar agenda noastră zeci şi zeci de chestiuni de rezolvat…. cine să-şi mai găsească timp să stea să se gândească la împlinirea personală???
Şi dacă v-aş spune un secret? Dacă v-aş împărtăşi o rețetă „instantanee” care să vă dea dintr-o dată, timp să vă gândiți la… fericire…. împlinire….sau…cum i se mai spune mai în glumă, mai în serios … „nemurirea sufletului”?

Am tot citit materiale care „au venit spre mine” în ultima vreme şi am tot trăit recent situații care mi-au amintit de întrebarea cea mai puternică pe care am întâlnit-o vreodată.
Este întrebarea care te propulsează direct la esență, la fundamental.
Este întrebarea care, dacă ai curaj să răspunzi, te va ajuta să te cunoşti mai bine pe tine, în acest moment al vieții tale, în doar câteva secunde.
Este întrebarea care are toate răspunsurile cu adevărat importante în ea. Ți le va pune pe „tava” minții tale conştiente în câteva fracțiuni de secundă.
Este întrebarea care, dacă ne-am pune-o în fiecare dimineață în fața oglinzii şi am acționa în consecință, în acord cu răspunsul generat, este capabilă să ne schimbe întreaga viață în mai puțin de … o săptămâna? O lună?
Pentru că vă vorbesc despre cea mai importantă întrebare a vieții noastre aici, pe Pământ. Vă vorbesc despre acea întrebare miraculoasă care este capabilă să scoată din noi, la suprafață, şi să manifeste în acțiunile noastre toată forța şi măreția care există în fiecare dintre noi.
Este întrebarea care poate suferi foarte uşoare variațiuni legate strict de durată (zi-săptămână-lună-an….timpul este oricum relativ…), însă care funcționează de fiecare dată ca un ciocan care te loveşte în moalele capului şi care, paradoxal, în loc să te adoarmă sau să te pună la pământ, te trezeşte la realitate şi te transformă într-un vulcan gata de erupție. Într-o forță de neoprit, gata de fapte cu adevărat mărețe.
Este întrebarea care te transformă în erou. În eroul vieții tale.
E întrebarea miraculoasă care îți aduce aminte cât eşti de viu şi cât de prețioasă este viața ta.
Şi întrebarea este:
Dacă te-ai găsi chiar acum în dimineața ultimei tale zile pe acest Pământ, ce ai face?
–
–
–
–
–
Şi dacă ți-ai răspuns deja, dragul meu, draga mea, te mai întreb un singur lucru:
Ce mai aştepți???

Cu infinită iubire,
Irina[/vc_column_text][/vc_column][vc_column width=”1/4″][vc_widget_sidebar sidebar_id=”sidebar-blog”][/vc_column][/vc_row]